ASTA ESTE POVESTEA UNEI NOPTI de poezie la Centrul de Poezie "JOSE HIERRO" din Getafe. nina undeva langa mine, pe ciment, pe scaune apoi. scaune pentru oamenii care vor sa asculte o poezie de nivel mediu. dar ei au centru-cladire de poezie, ateliere, baga bani in asa ceva. nu stiu daca va exista vreodata macar in bucuresti un centru de poezie unde sa se faca activitati si proiecte dedicate doar poeziei. cu biblioteca, sali, dotare tehnica, revista color lunara etc.
mi s-a parut ca poezia vine din alta parte in acea noapte. nu de pe scena unde recitau o gramada de oameni. ci din becurile care luminau in noapte, aerul plin de aromele unor copaci infloriti, cablurile celor care filmau evenimentul, howl stand linistit pe genunchii mei, berea de la un dozator transbordat acolo la centru,un vanzator de la o taraba care incerca sa ne convinga sa cumparam niste volume de poeme, niste focuri de artificii de la miezul noptii fiesta in getafe, o tipa care vorbea permanent pana cand am inceput sa ma uit la sanii ei insistent,drumul de intoarcere prin getafe la 2.30 impreuna cu inti-peruanul si nina, taurul din intuneric postat intr-o intersectie, rotonda cum spun ei, si multe altele in episodul urmator.
LIMBA SI CULTURA Checiua- memorias de los inkas.
TIMOTEO DOMINGO ( SANTORCAZ)
la prânz „mahou" la doze şi apoi picoteală pe scaunele improvizate din rasigioane. paco-loco repetă ca un automat: să-ţi dau la muie.... bulangiule! apoi rânjeşte spre adi-muie. ţi-am zis-o!
maaaa, spaniol deştept eşti tu la 61 de ani, madrilean cu acte în regulă, chiar dacă san-martin unde are casa este la câţiva zeci de km de madrid, cei din comunidad au sânge de capitală transferat instantaneu, aparţin marii comunităţi printr-o naştere deviată în câmp, tăuraşule, nebunaticule, el care face dragoste cu femeia lui doar sâmbăta, impus se ştie, soţia trebuie să-şi facă datoria măcar odată pe săptămână. me entiendes?...zice el sforăitor, niciodată în cursul săptămânii. niciodata.
toreadorule, şterge-ţi spuma berii scursă pe bărbie şi strânge resturile de jamon într-o pagină de "el pais". voi avea grijă să le arunc apoi în contenedor, să nu putrezească până a doua zi, în ritmul nostru. dacă o zi uiţi să arunci punga cu resturi de mâncare pari un nesimţit /dacă apucă spaniolii să vadă/. nici atâta lucru nu poţi face peon dus? cu 50 de euro la zi, o avere nesperată pentru tine, într-o lume ierarhicscufundata. da. bulangiule! fiu de curvă! impinsule în faţa spatelui. tu mă auzi când nu-ţi vorbesc?
tu mă auzi doar când vrei... şi nici atunci ce-ţi spun. Huruuummm. Humm. Zeitate de noapte, zeitate de zi, ascunsă în unul din holurile vilei, pe jumătate adormită, pe jumătate trezită, dar aflată în plină putere gata sa deschida ochii. ajută-mă!
povestea construcţiei vilei din santorcaz spusă de
adi-muie:
am început în iarna trecută de la baza. fundaţia mai întâi, oho fratelo, am intrat câţiva metri în pământul îngheţat cu picamarul ăla mare, machina grande, oaoaouu! numai să îl ţii în mâini o jumătate de oră fără să faci nimic cu el şi te premiez, dar să dai pământul la o parte de dimineaţă până la prânz şi după, luni la rând?
când trec câteva ore, şi-l laşi din mâini, începi să tremuri singur ca prostu! zici că eşti fără braţe. după primul strat de pământ, am dat de pietriş, şi apoi stâncă nenorocită, mai multe straturi, groase baai... groaseeee... de îmi venea să pun dinamită în ele. ne îngheţa mâna pe mânerul picamarului cu mănuşi în mâini, aici în santorcaz au fost geruri iarna, nu se compară cu madridul ferit. pizda măsii! dar atunci când îţi amorţeau degetele / el închipuia dansul picamarului între degete. învăţat. uitat. şi cum putea să iasă fumul dintre palmele lor în rotocoale albastre spre vârful bisericii catolice din apropiere, miros de tămâie, tămâiere, muşchii franjuri în timpul tremurării, şerveţele roşii întinse pe masă de lemn scoase din rotule încinse, desfăcute ca din nişte conserve cu briceagul lui adi-muie folosit la fiecare masa de pranz si la concursuri de aruncat in zid si lemne ratacite prin obra/, spuneai nu mai pot, apoi venea căldura oboselii peste noi, transpiratia şi uitam de frig. după două zile în ritmul ăla, a treia zi dimineaţă deabia mai mişcam degetele, ne lua o jumătate de oră să ne putem apuca din nou de muncă. începeam de la prima oră să ne frecam palmele până ne luau foc şi băgam genoflexiuni să se ungă încheieturile genunchilor pentru aplecări şi ridicări.
broscoiul-patron ne-a spus de la început, dacă vă aduc maşină pentru a săpa fundaţia mă costă mai mult decât dacă v-aş plăti pe voi la zi, aşa că să-mi spuneţi de pe acum, ce preferaţi? pot da afară doi dintre voi şi aduc maşină. atunci eram patru: eu, paco-loco, george escayola şi gicu-tiganu.
ştii ce-am răspuns? băgam noi şefu până la loc comanda. cui îi convenea să stea acasă? toţi aveau nevoie de bani, era deja începutul iernii şi nu mai găseai de muncă în construcţii.
a urmat izolarea fundaţiei cu tela asfaltică prăjită, încălzită la foc de butelie (un porc le mai lipsea de ars! ), coborâtă cu frânghii în groapa fundaţiei şi data din mână în mână pentru a fi lipită peste ciment. apoi înălţarea zidurilor vilei cu frigul pe noi duşman tăticule, bătea un vânt nenorocit din toate părţile, cred că venea şi din pământ al naibii vant, haha, ce căciulă pe cap mă? ce două perechi de pantaloni groşi pe noi? păreau o copilărie, ziceai nu ai nimic pe tine. eram roza vânturilor în acţiune !
făceam cu rândul, ca să ne mai şi odihnim, ceai cald din două în două ore la o microundă, vai de ea, cumpărată din banii tuturor, apoi îl puneam în termos să ţină fierbinţeala cât mai mult timp. la masa de prânz ne încălzeam tot la microundă o supă, încercam să scăpam într-un fel de frigul nenorocit. dar puteai?
niciodată. doar cât stăteai puţin la adăpost în magazia cu lemne, când ieşeai afară la muncă în câteva minute îţi erau mâinile şi picioarele bocnă.
apoi în fieacare vineri ne premiam şi noi ca baietii cu o fripturică de porc şi mici, apoi bericioaca litrone, eu am adus grătarul de acasă, lemne cărase cu maşină gicu-tiganu şi le ţineam într-un fel de garaj să nu prindă umezeală.
singurul lucru bun aici era că broscoiul-şef trecea odată la o săptămâna sau o săptămâna jumătate în inspecţie, nu ca la lucrările din madrid unde vine în fiecare zi să-ţi dea futaiul, că nimeni nu scăpa de vorbele lui scârboase.
asta era singurul avantaj. uneori ne anunţa fratelo al tău la telefon când venea broscoiul pe aici şi îi pregăteam venirea, să nu ne prindă că stăm cumva, că jar am fi mâncat, asta este în stare să te trimită direct acasă şi când munceşti, şi nu ii convine cât ai băgat, dar să te vadă că stai când vine el să te ia la bani mărunţi, jar mănânci!
oricum se cunoştea ce munceam, dar o făceam în ritmul nostru...
primavara, vara, toamna, iarna si invers... inversari... si macerarile care vin peste tine. si taieturile primite zilnic dintr-un ziar anonim pe adresa ta, unde te tot iscalesti fara sa vrei. cu o iscalitura toti suntem datori, peste semnaturile celorlalti... si ce mai ramane din ce ai fost sa-ti spuna povestea?
si povestea dinaintea povestii?
dar mai ales povestile viitorului care raman cele mai importante de stiut, inainte de a le trai?
la inceput a fost cimentul si apa. si altcineva. care le-a legat pana la timpul inceperii lucrarii. cine era acela? si acela conta. si noi nu am stiut. si noi nu am vazut.
s-a petrecut: legarea la ochi. si dezlegarea. cu o mana. apoi cu cealalta.
soarele insuportabil din gat care nu te lasa sa pronunti nimic, doar sa soptesti. sa ingaimi silabe ce nu par omenesti. poti sa atingi. dar ce atingi?
gandacii rataciti in praful de iulie. soparlele dintre crapaturile caselor si trotuarelor iesite pentru o baie de caldura in razele amiezii. si apoi o zidire treptata intre caramazi, pana nu au mai fost destule picioare, maini si ochi de acoperit. pana nu ai mai avut vedere... si te-ai scufundat in alte ape.
pana ai inceput sa povestesti cu alta limba tot ce urma sa uiti.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu