DIALOG- INHALAT CU NINA VASILE (1)- DESPRE POEZIE, PROTEST, ALTA VEDERE

acum prima parte dintr-un dialog cu poeta Nina Vasile. vor urma si celelalte parti.
nina a publicat anul acesta la editura Vinea al treilea volum de poeme al ei Poeme
de putere (sau totul se transformă la cea mai mică atenţie)


Scurt cv literar al NINEI VASILE:

Nina Vasile ( n. 1969) termină Facultatea de Filosofie în 1997, iar în 2000 Masterul de Teorie a Literaturii, ambele la Universitatea Bucureşti. Din 1997 până în 2007 este bibliotecară la Biblioteca Metropolitană, scrie poeme, eseuri, recenzii, în dispăruta revistă ArtPanorama, Luceafărul, Viaţa Românească, în Biblioteca Bucureştilor, şi pentru o scurtă perioadă, în Adevărul Literar şi Artistic. În 2002 se naşte Maria Alberta Vasile cea despre care se scrie şi în acest volum (POEME DE PUTERE). În prezent locuiesc împreună în Madrid /GETAFE/.

Cărţi anterioare:
“Albert locuitorul”, Editura Pontica, 1997 ( poeme scrise între 1989- 1992)
“Distanţa din miezul nopţii”, Editura Maxim, 1997

DIALOGUL-INHALAT

din prefata ultimului volum al ninei:"În realitate, orice carte scrisă e mai mult decât un obiect de lectură, de delectare intelectuală sau spirituală. Înainte de a fi publicată, are o viată a ei desfăşurată într-o reţea de intenţii, senzaţii, descoperiri, trăiri, între ea şi autor, o reţea care nu se termină nicidecum după apariţia ei publică ci continuă cu ceea ce se întâmplă în lectorii ei, cu ei."


ovia.herbert - un dialog al anxietăţii cu soluţii de ieşire. cum poate să fie o ieşire literatura, dincolo de discurs, cum devine ea practică ajutătoare în spatiul public (nu în sensul de “produs” de consum, ci ca punct de posibilă transformare pentru cei care intră în contact cu ea, ei-cititorii care pot găsi “miezuri” lucrătoare în paginile unei cărţi)?
poate un fel de manual de “instructiuni”, fără a impune cu forţa, fără a se transforma într-o ideologie. un “ceva” care mai are puterea să mai agaţe oameni vii, neingropati din timpul vieţii si care sunt prinşi în tot felul de automatisme repetate la nesfârşit, ca formă de apărare sau uneori conservare (trăitul în conservă, ascunsul în “conserva”, apartamente-conservă cu termen de garanţie limitat). iluzia că pereţii apăra intimitatea sau o hrănesc /cu toate că spuneam acum câteva zile oarecum contrariul: primele “ceruri” le vezi în camera ta. apoi treci la următoarele ceruri. deja se presupune că ţi-ai învăţat vederea cu un anume mod de a privi, ai exersat-o şi apoi o extinzi în afara cu altă încărcătură personală/.
nina vasile: păi de asta mai pot încă să trăiesc, fiindcă doar în literatură mai cred.

o.h: poate deveni literatura o practică? oamenii se pare că au mereu alte probleme şi alte presiuni venite din zone de un pragmatism obositor. cui vorbeşti în scris sau de cine eşti vorbit? pentru cine scriem?
n.v: pentru noi înşine primii. pentru alţii ca noi. pentru oricine se întâmplă să deschidă cartea.
o.h: textul literar este pentru cel care vrea să iasă, care caută o altă ieşire din ce îl ţine încapsulat în propriul cotidian, însă niciodată nu se ştie ce instrumente are la
dispoziţie pentru încercarea aceasta /oarecum temerară/. nimic garantat. în fond o bâjbâire, pentru că altfel nu se poate, una personală şi apoi răspândită în multe alte spaţii de socializare.
n.v: jocul între ficţiune şi realitate are un punct de mişcare-împreună, un loc unde ceea ce este anticipat şi gândit în text se transformă şi activează în real.

o.h.: trecem printr-o criză socială şi spirituală profundă. poate un nou sfârşit şi început de lume, diagnosticul acesta se va verifica în timp, cu toate că sunt atâtea semne ce vin din toate părţile pentru a confirma ceea ce simţim, ce se petrece acum în Plaza-Sol Madrid (şi pe tot teritoriul spaniol) este doar o parte a “aisbergului” nemulţumirii oamenilor, partea preponderent socială, plus o parte cu infuziuni poetice ca mesaj şi formă de protest. toată această criză are nevoie de răspunsuri şi mai ales acţiuni coerente, de transformare la nivel individual, de grup şi în final la scară unei întregi societăţi. nimic însă se pare că nu ne salvează de la anxietate şi noi forme ale singurătăţii, există o anume neputinţă de a schimba cadrul vieţuirii în cetate. mai degrabă ne multiplicam formele de izolare şi neputinţă ca exprimare comună /comunitară/ faţă de o guvernare devenită agresivă pentru cetăţean /locuitor/. democraţia a reuşit în ultimii ani să se îndepărteze de la însăşi principiile oarecum egalitare de la care a pornit ca formă de guvernare ( împărţirea profitului, deciziile de putere luate etc.). avem parte de poezie-protest şi anxietate perpetuată. un amalgam ce poate deveni exploziv, dar care pe dealta parte poate forţa apariţia unei alte feţe a lumii.
n.v.: pentru că toată substanţa scrisului e în noi, în anxietatea, în disperarea, în zbuciumul nostru.
o.h.: trăim în mijlocul unor întâmplări magice acoperite de praf.
n.v: din toate astea undeva din când în când apar "deschiderile".
o.h: trăim între stări ciudate, ce se succed rapid şi se schimbă ca şi cursul valutar zilnic. suntem de multe ori în mijlocul unei confuzii mascată de “uzante” comportamentale. o schizofrenie căreia îi găsim tot felul de “numiri” ingurgitabile faţă de ceilalţi şi faţă de noi în spaţiul intim. vorbim din mijlocul unei confuzii , dar mereu apar clipele de hiatus, din altă parte, şi revii la poziţie ca în zen. revii la o poziţie-meditaţie pentru a putea rezista. sunt momentele când te forţezi şi îţi porunceşti: intorce-te la postura-salvare oricât de greu ţi-ar fi!
n.v: da. Creatorul este aici ca şi mereu. toţi ştim asta. poate că de aceea simţi atât de acut ceea ce simţi. şi tu si eu.
o.h : mă gândesc la Cortazar care mărturisea că niciodată nu se mulţumea cu ce i se spunea, şi de fiecare data căuta să afle ce nu i se spunea. într-un fel aceasta este căutarea tuturor celor loviţi de “alta vedere”.
n.v: eu chiar o caut intenţionat această “alta vedere”... şi totuşi e alta decât cea a unei preceptii acute a realităţii umane. de asta oricum nu pot să scap. cum şi tu zici. sau poate nu o caut, căci dacă nu aş fi găsit-o, nu aş fi căutat-o
( zicea Noica), şi mi se pare că de fapt, caut doar confirmarea ei maximă, doar povestea acestei vederi în existenţa mea. vezi, există un moment în scriitură când
se întâmplă acel ceva ca şi magic şi scrisul, creaţia aici ... toată lumea se hrăneşte cu tranformarea asta.
o.h.:absorbire de viaţă prin toţi porii… deschiderea aceea sufletească care doare… un şotron în care tot sari şi nu se mai termină niciodata, in cautarea casei cerului… este tipul acela de sondare la nesfârşit în povestea ta trecută, prezentă şi ce închipui ca viitor şi în acelaşi timp în povestea celorlalti.
n.v: păi vezi?
exact asta e şi cu Cartarescu… pentru că mai e ceva.. nu doar ceea ce ai de spus, ci şi o degustare infinită a actului scrierii.
o.h.: apare un fel de placere si dragoste pentru personajele în a căror poveste te pierzi pentru a reveni apoi îmbogăţit pe o “usa din spate” la tine.
n.v: nu neapărat plăcere, ci un fel de adâncire în acest act atât de intim încât nu te mai poţi opri. aici am ajuns deja în zona prozei, dar în poezie, cu diferenţele de rigoare, şi aş putea spune că nu la fel de uşor, se întâmplă la fel: nu doar ceea ce trăieşti scriind şi dinspre scris ( de după ce ai scris), de după efectele în real pentru tine ale scrisului, dar şi practica unui simţ al desfăşurării scriiturii, unul care cred că se dezvoltă exact în măsură exersării, ca la orice instrument în artă. prozatorii care scriu bine, scriu mult. aici nu ştiu dacă şi pentru poezie este valabil...
eu scriu rar şi da, simt uneori că ar trebui să scriu ca şi din reflex, indiferent ce, doar fiind atentă la momentul în care apare mişcarea diferită a cuvintelor, astfel încât sunt la nivelul unei vibraţii, nu a cunoasterii care apare, ci al ritmului mutaţiilor care se petrec “intre” şi cu cuvintele.
uneori simt lumea cuvintelor ca un corp viu cu care interacţionez ritualic... nu ştiu cine pe cine posedă,cine pe cine ia primul în valul în care ne aruncăm împreună: eu şi cuvintele. de multe ori îmi scăpa însă aceasta prindere în val şi merg doar cu ceea ce vreau să spun, convinsă că de acolo de unde VĂD există o "imagine", o întâmplare atât de rară, atât de profundă încât e în stare să prindă
singură limbajul necesar, scriitura vie ( mereu şi una noua, de fapt).