Malaxorul 1 ( note de subsol. abrevieri. în general trimiteri)

ajuns la punct

ajuns la o margine a înțelegerii în apropierea neînțelegerii

la virgule la pauză sau la o multitudine de pauze și deraieri care te țin totuși în priză și hașurează repetițiile de distrugere 
metodice

maxima performanță când aceste pseudo-mijloace sunt singurele de care te mai poți folosi în afara poveștii

iar povestea nu mai există în forma știută cu cap mijloc final sau mai multe finaluri posibile

ea face parte dintr-un șir de sinucideri este doar o falsă poveste

fragmentată și ea

definitiv mutilată

există doar rămășițe ale ei care nu mai pot da coerența așteptată ci totul se transformă în firimituri ale textelor ajungi la fragmentele fragmentelor reîmbinate la nesfârșit
un malaxor nebunesc ce te ține pe linia de plutire

atingi pentru o clipă fericit maxima incoerență 
nesfârșita plictiseală transpusă pe hârtie

notarea unei decimări punct cu punct 
un harachiri admirabil este tot ce mai ai la îndemână 
singurul înlocuitor de material pe care îl mai poți modela și acesta cât se poate de indescifrabil singurul de care te poți îndrăgosti ca de un gol ce ajunge să te umple

firimituri răspândite

o masă plină de firimituri și o foame de nepotolit

firimituri care se usucă și mucegăiesc aruncate în atâtea locuri ale mesei fără a le atinge în imposibilitatea de a le atinge și a le folosi într-un fel sau în altul

folosești abrevieri și mai ales o grămadă de note de subsol care nu te vor ajuta prea mult în a înțelege ci mai degrabă te vor duce spre o fundătură singura posibilă aici au dus toate drumurile care ar fi trebuit să te ajute

se numeau pompos odată tare demult schele pentru marea construcție romanească subminată aruncată în aer ca singura cale de ieșire spre închidere

iubești mai mult ce nu poți spune sau scrie decât ce apare pe hârtie 
iubești ce nu vrei să spui
executarea sumară a spunerii fără explicații

cuvintele  încearcă să te mintă că asta ai dori să rostești dar tu nu vrei să mai păstrezi ordinea lor ci dezordinea 
reorientările ce fac franjuri orice punct de reper o geamandură a delimitării dincolo de care poate interveni înecul

toate sunt în curs de pulverizare

punctul terminus al cuvintelor de aici încolo nu se mai poate înainta ci doar ridici gunoaiele le cataloghezi și sortezi 
sârguinciosule
curăți de mizerii mormintele plantezi floricele dai cu grebla prin iarbă schimbi apa pentru plantele exotice duci coșciugele în locurile dinainte repartizate celor mai fericiți dintre noi

muncești din inerție din automatisme la  cimitirele tuturor poveștilor care nu mai are rost să le mai spui transpui ordonezi

o carte plină de abrevieri mustind de pauze care par o lipitură neinspirată lângă altă lipitură au furat genialitatea inspirației

au pârjolit pământul

doar o armată învinsă de propoziții rupte te urmează în tăcere și note de subsol ca o închidere perfectă a cursei

tot ce nu ai putut salva va intra aici

nimic nu se mai  poate salva

ci doar un nesfârșit șir de pseudo-salvări

înlocuiești permanent pentru a fi înlocuit orice schimbare nu este cu adevărat o schimbare orice ordonare sfârșește în a fi un simulacru

invocarea pe mutește a unui teritoriu ce nu-i aparține la care nu va ajunge tocmai de aceea este important de luat în calcul de păstrat în memoria de scurtă durată

teritoriu ce nu-i va reveni nimănui oricum dar asupra căruia există un secret necomunicat

de exemplu prezența inhibitoare a autoritățile  a propriilor sabotaje arbitrariul existenței unor autorități ce-și exercită  puterea asupra imaginarului

puterea instituită  pe hârtie în documente exercitată în orice loc al hărții oriunde te afli resimți aceste mecanisme care mestecă în gol păstrează și delimitează așa-zise libertăți 

judecata nu pare normală

uneori judeci aspru

judecată cu normă și norme

breviarul nesfârșit al regulile incluse și de neînțeles ce nu folosește este dat spre folosință tuturor li se spune asta e vă sunt de ajuns cu astea și doar cu astea

reprezentanții lor poartă toți costum au uitat și cravatele acasă soțiile prea adormite să le amintească la plecare

vor fi sancționați la sfârșitul lunii pentru nerespectarea normelor de ordine interioară 
și-au pierdut capul fără a exista explicații pentru acest fenomen frecvent întâlnit

clădiri de sufocare la tot pasul aici ai serviciul aici ai jumătate din viață restul nu mai contează

te poți cimenta

multe holuri uși cu plăcuțe indicatoare să nu uiți pe unde intri și cum vei ieși

afară alții doritori de chef de arderi de ușchere

ronțăială snecsuri pufuleți

apoi radere meticuloasă a navetelor de bere cumpărate cu mult timp înainte și păstrate la rece

atâtea nereușite care fac parte din creier ca formulele de bună ziua la revedere ne mai vedem dacă este necesar dar nu este

atâtea care nu își au rostul în minte dar care funcționează implacabil spre deraieri previzibile

desene ANTONIO TAPIE.

Demisolul - Dorin Mureșan

Despre Ovia Herbert ştiu că s-a născut în anul cutremurului (1977), la Alexandria, şi că a debutat cu sprijinul lui Marin Mincu în 2004 cu volumul Deschiderile (premiul pentru debut al A.S.B), apărut la Editura Pontica. S-a implicat în diverse proiecte internautice, dintre care aş semnala pagina scrieri.ro dar şi blogul grupulrotocolarilor.blogspot.com. Anul trecut a tipărit la o editură ieşeană obscură (PIM) un nou volum de versuri, Demisolul, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Cea mai importantă calitate a acestei cărţi stă în intenția ei alegorică. Atât prima secțiune, cea care poartă titlul volumului (demisolul), cât și cea de-a doua (rotocolarii), încearcă să schițeze o lume despre care intuim că este a narcomanilor (underground-ul). Cum, în parte, sunt familiarizat cu ea, mi-a fost destul de ușor să găsesc cele câteva trăsături mai nuanţate pe care această lume le poartă ca pe niște tatuaje indelebile. Astfel, foamea dusă până la patologic este o constantă, la fel cum este și tripping-ul, sugerat de rulvise ca și de unele incursiuni delirice.
Pentru poet, demisolul este „câmpul de luptă al altei lumi”, locul unde „vorbeam cu limba plină de țărână/ cu capul injectat de vise deliram/ într-un cântecel al zonei” (pag. 6). Din punctul de vedere al cititorului, pe parcursul lecturii demisolul se arată ca fiind: o închisoare, un spațiu al claustrării benevole, un proces inițiatic la care cineva se expune pentru simpla plăcere de a gusta contrastele, un spațiu de adăpost folosit în războiul purtat într-o altă lume (cea a narcozei). Cert este că, dincolo de concretețea acestor variante, demisolul se impune mai ales în sens alegoric, ca platformă experimentală a adicției.

Căci, da!, se poate vorbi despre un experiment în care subiectul poetic și-a asumat rolul de cobai: „toate îmi erau injectate pentru binele/ umanității/ făceam parte dintr-un lot restrâns special/ cum îl numiseră noi specialii ei anonimi câtă/onoare/ voiau să vindece o boală necunoscută/ sau să ne radă/ ce mai conta atâta timp cât plăteau gras o/ viitoare moarte/ eram eroii de mâine ai europei/ (…)/ aruncați în acea hazna flămândă mirosind a/ clor a curățenie pavată cu cele mai bune/ intenții/ ne îngloba în ea și ne mesteca oră după oră/ carne macră/ pe noi ascultători ce nu luam de fiecare dată/ dozele prescrise.” (pag. 59-60)
Parcă pentru a evita monologul, dar și cu intenția programatică de a scrie un manifest al boemilor subsolici (din punctul meu de vedere, miza cărții este chiar aceasta), poetul introduce câteva personaje: coana, proprietara acestui spațiu (prin urmare, demisolul poate fi la fel de bine și o locuință, închiriată de un grup de tineri boemi), domnul virgil, secundul, administratorul clădirii, pisicosul și leul (colegul şi vecinul (?) de cameră).

Războiul pare să se desfășoare pe două planuri: unul exterior, izbucnit între cei din urmă, claustrați, închiși în propria neputință psihotică, și cei dintâi, emblematici pentru parvenitul social, pentru mic-burghezul împroprietărit, și unul interior, subînțeles în nevoia subsolicilor de a ieși la suprafață (găurile din perete devin laitmotiv), de a ieși de sub jugul adicției. De reținut e faptul că, dacă luptele de pe palierul social sunt în toi, războiul interior este unul gata pierdut, și cred că aici se adună substanța moralizatoare a cărții: „rulvisele par viața pe care nu mai apucăm să o/ trăim/ (…)// eu oricum aștept să vină/ sicriele lăsate în fața ușii/ coana mă va ajuta să intru în ele și să fiu/ transportată la altă adresă/ o să plec/ în altă lume// nu mai poți ieși/ ultimii veniți nu-și mai aduc aminte de nimic/ atrofiați de sedative/ vor adormi cu noi aici ani în șir.” (pag. 39).

Partea a doua a cărții nu își propune nimic nou, nici prin intenție, nici prin conținut. Ceea ce o face să fie diferită sunt cele câteva tușe de suprafaţă aduse, pe de o parte, prin evadarea în social (părăsirea subsolului) și, pe de altă parte, prin apariția unor personaje noi: modig și damiev. Tematic, textele de aici (cinci la număr) mizează pe aceeași neputință a subiectului aflat în interiorul celulei adicției: „ne întâlneam în celulă/ micul bar din centrul orașului unde/ sorbeam beri după beri și cafele îndoite cu/ apă niciodată cu lapte/ niciodată complet treji// fumul ni se încleia pe buze/ și așa ajungeam să ne șoptim cuvintele/ adăpostindu-ne între geamurile afumate/ rămânând blocați ca într-o cușcă fără aerisire” (pag. 66).

Cel mai mare defect al acestei cărți stă în faptul că nu i se poate reproșa aproape nimic. Stilistic, Ovia Herbert a scris o carte cuminte, ba chiar prea cuminte față de miza pe care și-a propus-o. Problema demisolului e că, în ciuda titlului provocator, „amenințător”, pe care îl poartă, îi lipsește adâncimea, abisul postulat de narcoză. Lipsește, ca element fundamental în genul acesta de poezie, atmosfera, lipsește tandemul șocant al extremelor, volumul fiind plat, călduț, iar impactul lui asupra cititorului, cu totul neglijabil.

Ceea ce oferă Ovia Herbert degustătorului de poezie are, paradoxal, prea puțin de a face cu poezia. M-a surprins prevalența colocvialului în dauna elocvenței poetice, ca și unele stângăcii, parcă intenționate (puține, ce-i drept): „de acum/ extra-program extra-viață/ extrasule!” (pag. 12), „frica care îi umblă prin fiecare organ” (pag. 46), „bat pasul pe loc mai bine le-am bate câteva/ cuie în frunte” (pag. 44) ș.a.m.d.. În afara poemului mai lung de la pagina 55 (ionci – rulvisul mă visează), unde, totuși, se întâmplă ceva mai special, prea puține sunt mostrele de poezie pe care să le pot exemplifica. Ele există, dar aș fi preferat să nu le număr pe degete. Întrucât nu este lipsit de talent, sper ca, pe viitor, Ovia Herbert să fie mai curajos, mai abisal, nu doar în maniera sa trăiristă, dar și în devenirea lui livrescă.


articol preluat din http://hyperliteratura.ro/ .

Demisolul. La Grande bouffe (Medeea Iancu)

 Poate că pereţii au ochi şi urechi, doar mergînd pe stradă observi lucruri mai mult sau mai puţin stranii, dar ce se întîmplă sub noi, acolo unde lumina de-abia ajunge, acolo unde o altfel de lume se desfăşoară,  ascunsă unei priviri fugare, acolo de unde poţi privi doar pantofii, ambalajele ridicate de vînt, tivul pantalonilor sau al paltoanelor lor, ploaia căzînd ritmic  şi botul animalelor flămînde?

Ovia Herbert construieşte, în al doilea său volum, Demisolul, o lume sordidă, cadaverică, motivată de strîngeri meschine, personaje scămoşate, dezmembrate care privesc viaţa, sau surogatul numit viaţă pe gaura cheii. Controlează, iau pulsul, opresc şi însemnează bătăile dintre cele două lumi.

Într-o altfel şi o astfel de lume subterană, a hrubei apar chipurile: Pisicosul, Coana, Virgil, Leul etc. Chipuri suficient de bine definite încît să le confere libertate de mişcare, de personaje demne de luat în seamă, verosimile, dar atemporale.

Demisolul este mai mult o celulă, decît un loc de refugiu, el pare la fel de îndepărtat ca şi o insulă pe care abia o întrezăreşti, o insulă pe care nu ai vrea să ajungi, dar pe care eşti nevoit să calci, încercînd, simulînd o salvare. Supravieţuirea aici, în acest dincolo aproape nebănuit, neluat în seamă, provoacă, mai mult ca supravieţuirea într-o cuşcă cu lei: „groapa unde ne aruncam pămînt pînă la glezne apoi pînă la genunchi şi tot aşa/sudoarea ne-o strîngeam în sticla de plastic pe care o luasem cu noi în caz de urgenţă/strîngeam pămînt şi apă pînă la gît şi apoi vorbeam cu limba plină de ţărînă.”

Demisolul lipsit de lumină, desigur, în care fojgăi, asemenea celorlalţi încercînd să ajungi să iei o gură de aer sau să treci cu degetul prin farfurie; căci, într-un festin sărăcăcios reluat aproape obsesiv, viata ta şi a celorlalţi abia se ţine, iar foamea, niciodată nu este potolită. Domnul Virgil trece în fiecare seară lovind cheia franceză „în pereţi scutură mucegaiul şi răspîndeşte bolile adormite”, Coana „nu are somn de cînd ne-a închiriat camerele face calcule/apoi caracterizări într-un dosar cu coperta galbenă pînă acum are peste treizeci de pagini scrise ca nişte compuneri pentru la școală/ne inspectează la ore neanunțate deschide brusc uşa să ne prindă în poziții indecente”, visul este pus în buclă, provocat şi cîntat. Ca şobolanii, căutînd o ieşire faci „o gaură-n perete/pune-ţi inima acolo şi astupă/nimeni va mai avea nevoie de ea/nimeni niciodată.”

Mucegaiul, aici pare să acopere totul încetul cu încetul, mişcările îngheţate, mecanice sunt doar reflexe, odată intrat aici nu mai există ieşire, între celelalte două lumi, viaţa e privită printre fante, ghicită şi inventată, înlocuită cu singurul surogat, hrana, şi ea alterată de mediul hibrid al adîncului:” la prînz pregătim ciorbă de varză cu sodă/cei mai tari bucătari pe raza unei străzi/nimeni nu ne poate întrece/gătitul este odihna noastră uitarea următoarei/zile şi a celeilalte săptămîni/a lumii de sus şi a lumii de mijloc/amîndouă la fel de insuportabile.”

O continuă amînare şi săpare, de altfel, în pîntecul acestui adînc, în care „ăia de acolo/sunt în alt anotimp/noi în următorul”, în care  amăgirea şi încăpăţînarea de a continua se susţine tot prin hrană, mereu dorită, cerută, visată. În această groapă a resturilor, unde meschinăria şi zgîrcenia sunt atît de naturale, răbufnirile de bucurie sau de revigorare a visului, devin mimate. Cîntecele sau umorul negru sunt doar contrapuncte în acest univers morbid; Coana, fetiţele de după gratii, Virgil şi toţi ceilalţi sunt mai degrabă încolonaţi într-un şir al chipurilor deja livide, cu ochii sclipitori, dar neclintiţi:” (fă ca păpuşa! nu fi păpuşa! pînă nu ne aude conuşa!/fă ca păpuşa!) „

Coana, a cărei răsuflare „ne îngroapă din picioare” continuă să înscrie în caiet nume şi gesturi,  flămînzii niciodată nu vor fi sătui, chiar şi cu două porţii de mîncare, ieşirea este posibilă doar pe conducta acestei gropi, tot mai în adînc, în:” împărăţia asta este o cuşcă plină cu apă unde/plutesc la suprafaţă//şi-au cumpărat branhii să poată rezista în ea/luni la rînd an după an/o zi este un an sau mai multe vieţi într-o zi/şi în afara ei în acelaşi timp//dai cu zarul şi nimic nu iese”.

Viaţa aici şterge orice urmă a ceea ce a fost, să scrii, să desenezi visul, gestul de a ridica mîna, de a articula, nu mai sunt posibile. Eşti o tabula rasa, prins între lumea cea de sus şi cea de jos, un sicriu care va pleca în altă lume.

Dar ziua este „ tot seară/de lunile-noapte nesfîrşite ca la poluri fără somn/cînd săpăm sub trotuare transpiraţi/delirînd neştiuţi”, un traseu în cruce, „un drum paralel cu cel de sus/să o punem de o viitoare pistă cu circuit închis/pentru alergătorii din noi.”, o ultimă cină, cea mai bogată se pregăteşte sub paşii noştri: ”scoatem la bătaie ultimele ciolane de porc fără carne par de ajuns fierte pînă le iese zgîrciul și măduva în apă/apoi spargem un ou în oală și adăugăm resturi de bulion la final piper și boia dulce/mor de ciudă căci încă mai mișcăm/dintr-un picior și-o mînă le punem împreună/funcționăm”.

Trupul, prins cu scobitori,”un burete vorbitor” încă îşi afirmă credinţa : „cînd vom pleca/vor rămîne în locul nostru păpuşile meşterite de pisicos/mărturie a inutilei rezistenţe cu/lemn de cireş burete vorbitor şi voci distorsionate/vor trăi mult mai bine după/cu noi înăuntrul lor sărind în continuare pe holuri şotronul.”

Coana priveşte încă pe gaura cheii, încă se aşteaptă un semn în rezistenţă, un rulvis desluşit care să facă posibilă ieşirea şi multă „verdeaţă să fie în somn”.

Puţine sunt volumele care reuşesc să construiască poveşti bine articulate, coerente, care să păstreze gravitatea, dar şi inocenţa gestuală, a evenimentului, a bucăţilor care compun o altă lume. Aici nu sunt doar contururi, nu sunt doar resturi înnegrite de braţe, voci, mobilier ori neputinţă, Demisolul strînge culorile şi vibraţia celorlalte lumi, se hrăneşte din ele, le devorează şi dă ocazia cuvîntului să îşi arate forţa, dar şi vulnerabilitatea.

text preluat de pe http://www.hypestreet.ro/

TRASEE PE CALEA FERATĂ (sperietori de ciori) 1.

din viteza trenului :

halta tăbărăști

istoric:
-aparține comunei gălbinași și s-a format în 1968 prin contopirea satelor tăbărăștii noi și tăbărăștii vechi-
haltă părăsită

cel responsabil cu vânzarea biletelor se pare că s-a sinucis din cauze necunoscute domeniul ipotetic plin de variante neverificate dar cu miez
deasupra poveștilor cuvântul de ordine semi-plauzibil
oricum funcționează în acest caz gura poporului sau colportările de la unii la alții înflorite și date mai departe firul poveștii devine fals magic prin adăugări și tăieri îmbunătățiri și deturnări ale celor reale întâmplate în combinații neașteptate
se pare că salariul de la cfr nu a mai fost de ajuns pentru acoperirea nevoilor familiale casa plină de copii și nu din flori flâmânzi au făcut traiul să ajungă la limita suportabilității la care se pot adăuga clima nefavorabilă a câmpiei depresia larg răspândită decepția și formele ei canibalice insinuate în satele patriei în ultimii ani în lung și-n lat
noaptea se petrec scobituri periculoase în cerebelul celor aleși dimineața nu-i mai recunoști vorbesc limbi de neînțeles au vise ce nu mai pot fi descifrate și o dorință de a dispărea de aici sindromul căutării altor meleaguri de verdeață boala dispariției intervine neașteptat și nu mai are antidoturi
cine să te întoarcă din fuga programată cu mult înainte ca ei să-și dea seama
câmpia cazematelor bărăganului a soarelui nimicitor vara și a vânturilor năpraznice iarna
colibe cu paturi de lemn măsuțe pentru mese frugale și un scaun de păzit culturile scos în afara colibei improvizate și câinele credincios pentru a păzi de hoți culturile de pepeni vara sau viile toamna

gara este din cărămidă roșie standard cfr încă în vogă după atâția ani de la construcție
doi stejari răzleți lângă gară în așteptarea înmuguririi noua viață următoarea viață mirobolantă mereu o altă mereu necunoscută viața de dincolo începută de aici căci ”și sufletul are un schelet făcut din amintiri”
aici este zonă de cojani oameni originari din câmpie cultivatori de viță-de-vie grâu porumb aflați în contrast cu mocanii cei de la munte crescători de animale
cojanul podgorean și mocanul oier structuri diferite aflate în competiție în delimitări în dorința de a se impune pe scara mișcătoare a socialului
cei care creșteau animale aveau un rang superior în societate și erau mai înstăriți câștigau mai mulți bani din vânzarea animalelor care erau mobile în cazul războaielor și așa își puteau proteja marfa mai ușor și sursa de hrană
cei din câmpie erau priviți de condiție inferioară deoarece munca lor era manuală producția lor anuală depindea de condițiile metereologice era nesigură și automat și veniturile puteau fi mult diminuate erau mai săraci și aveau nevoie de produsele celor de la munte

femeile de cojan sunt iuți la mânie mai leneșe ca cele de la munte dar focoase în pat

stația tăbărăști-sud

aici lipsește gara lipsește viața se caută înlocuitori oamenii sunt în altă parte nu se știe în care
ciment și pietriș pietriș și ciment în loc de gară câțiva copaci și o bancă de ciment pe care nu stă nimeni
hidromutanții un cuvânt care se tot repetă ca după o trezire din somn ștanțat bătut în auz ca la o mașină de scris aude bătăile tastelor de metal pe hârtie ritmic în ritm ritualic
tot privește pe geam la un stâlp de ciment în vârful căruia tronează o cioară
intervine o ea
curgea-ți-ar saliva din gură spune țiganca la telefon strigă să se audă în tot vagonul
mi-am introdus o tijă în picior iar acum vin de la spital sunt dreasă pe toate părțile și sunt ca nouă nicio legătură cu aia pe care o știai
băi am tijă de aur tijă-cercel introdusă sub piele și pe deasupra sunt sexi poster afiș de frumușică amărâtule tot frigul de afară nu mă mai doboară ți se pare că uneori sunt cam răpănoasă aaa nu-mi place să mă spăl așa ai crede tu deșteptule dar eu aștept bărbații să mă spele cu sărutările lor și sunt din nou mai frumoasă și mai frumoasă prospătură că îți vine să îmi scrii ceva frumos pă foaie și să mi-o trimiți cu post restant sunt o indiancă de rașcapur cânt ca în filmele lor vrei să ne întâlnim diseară mă iubești răpănosule mă mai vrei
frumoasooo
și dacă nu aș avea păr în cap tu m-ai plăcea golanule și chiar mai plăcea mai mult fără păr în cap jur că m-ai plăcea și mai mult îți spun pe cuvânt adevărul mă placi
pe câmp chiar în apropierea gării doi câini unul roșcat altul negru jucându-se într-un balot de paie unde au scobit o gaură ca o intrare într-un cort
hârjoneli matinale
să ne schimbăm gândurile căci cu ele intrăm și nu mai ieșim cu aceleași dintr-o lume în alta sunt halte de gară părăsite sunt halte cu movile pline de poveștile morților sunt sate ale căror mitologii reînvie la intervale de timp cine știe de cine stabilite pentru a livra povești fondatoare eroi anonimi romane împănate cu vise ce urmează să fie visate de noi cei de acum și transmise de toate aceste comunități înecate în uitare
aparența uitării

transferurile între ce a fost și ce începe să fie din nou sub alte forme

halta bentu

istoric:
-satul bentu s-a separat de comună tăbărăști formând în 1931 comuna bentu împreună cu satul poșta în 1950
comunele bentu și tăbărăști au devenit parte a raionului buzău și apoi după 1952 din regiunea ploiești
în 1968 comuna a fost arondată județului buzău reînființat
cu această ocazie satele tăbărăștii noi și tăbărăștii vechi fiind unite sub numele de tăbărăști iar comuna luându-și numele de gălbinași comuna bentu a fost atunci desființată iar satul bentu a revenit la comuna gălbinași-

clădirea mică cu pete de igrasie alb-murdar o nouă culoare alb dungat cu pete romboidale contururi precise strălucitoare de negru
este părăsită
lipsește și impiegatul
clădirea este fără ferestre și uși pare un loc de adăpost pentru vagabonzi iar în curând cred că or să vină să-l caute pentru a se refugia
vor forma noile colonii pentru cei izolați nemulțumiți de condițiile din orașe
de ce ați fugit din urbe nu mai puteam respira normal nu mai reușeam să respirăm în nici un fel
nu mai aveam branhii de rezervă în locul plămânilor altă anatomie mutantă pregătită pentru ultimele schimbări căutam un loc să jucăm fotbal pe iarbă cu picioarele goale să călcăm iarba cu tălpile goale

(FOTO -  RAYMOND MEEKS)

&&& stah-raf

”Mă plimbam anii trecuți pe lângă institutul pe care știam că-l conduci și vedeam cum se dezvoltă. Și, deși odată te-am condamnat, îți aduci aminte, apoi, în timp ce se ridicau etajele din beton și sticlă, un adevărat institut modern, unde vor lucra sute de cercetători, dintre care poate unul va avea iluminarea, îți dădeam dreptate.” (Alexandru Ivasiuc, Iluminări)

&&&  

stah-raf

te căsătoreşti cu o stahanovistă

ești mulțumit pentru prima dată în viața ta

noaptea în pat numeri banii câştigaţi peste zi

se înmulțesc fără să-ți dai seama îi ascunzi sub pernă îi lași acolo

într-o zi se vor înmulți cum nu credeai

iubeşti o muncitoare textilistă cu ora apoi cu minutul și secunda

ești rapid mai rapid ca o freză plăcerea se scurge pe scări inundă apartamentele vecinilor

îi face să geamă
iubeşti îmbrăcămintea ei second hand și o lauzi de fiecare dată pentru asta

îi stă foarte bine ea are gusturi are gusturi simple stabile

mergi pe jos până la locul de muncă respiri ușor aerul dimineții

tot orașul îți zâmbește parcă ar fi o moștenire de familie toți te încurajează

vita nova vita nova de-abia acum începe

alergi şi tot alergi pe străzi purtând în orice anotimp
pantofi cu bot dublat ca cei din construcţii rezistenți la orice lovitură

strălucesc de curățenie și fericire

te bucură mult te bucură

acum în sfârșit orice te bucură

apoi iubeşti o muncitoare la spaţii verzi cu normă întreagă într-un motel de la marginea oraşului
în cameră sunt cearșafuri albastre cu flori galbene și draperii roșii

o aromă de pin inundă încăperea după ce faceți dragoste

vă gâdilă plăcut nările nu ai mai pleca nicăieri

nu

nu mai cunoşti regulile
nu mai poţi să te ascunzi

dar de acum simți și cunoști

de acum împreună cu ele împreună cu ceilalți

porneşti reforma stahanovistă.

&&&

muncă și vânat 

ei se duc la muncă și la vânat ei se trezesc și se duc încrâncenați
pun salopeta pe ei

nu uită niciodată salopeta pătată de uleiuri
eu nu uit privirea peștilor morți și a ei pierdută după pești

zi de zi ce fac la muncă?

muncesc cu abnegație transpirația este dovada muncii lor

uneori chiar și munca muncește pentru ei 
le face treaba în locul lor

au pauze de masă dar nu se opresc nici atunci din muncit

când se întorc de la muncă încep din nou să muncească
sau îi muncesc pe alții 

 nu se mai opresc din muncit

pentru cine muncesc? 
 ce fac cu munca?

muncesc și când dorm în salopetele murdare
trag de vise într-o parte și în alta le schingiuiesc și le terorizează tocmai pe ele visele
nevinovate

visează  strunguri rezultate și laude


nu au timp de pierdut
le-au dat mult de muncă
au de terminat ce au început chiar și ce nu au început
încă

tot timpul sunt în lucru și  în probe

 sunt la muncă

la muncă cu ei!

 

Fotografiile îi aparțin lui Marc Lagrange.

SUB urbii

1.

sub asfalt este mai greu  

sub as phalt este cald  sub as phalt se inhalează puternic   păturile au strat dublu de grăsime

tragi de hartă îi dai celui de lângă tine este doar un punct care se mișcă pe hartă

parcă nu mai vine dimineaţa și văd trecând un câine apoi alte vietăţi par de nerecunoscut

și-au schimbat blana și dinții

mușcă altfel

bine că nu ajung aici bine că am plecat de aici bine că nu ajung

bine că nu putem pleca toți spre același loc

asta ne liniștește ne înfurie asta pornește devorarea

cineva se apleacă pentru a sparge geamul dar nu va ajunge

își va strivi capul de ultima gratie a geamului

o parte din degete îi vor rămâne afară o parte înăuntru împingând la porțiuni de aer grele

nu mă disloci tu pe mine nu se dislocă nici ele un punct pe hartă în stagnare

scâncind după ajutor când tocmai începe să ningă

despărțiturile sunt din ce în ce mai largi

au spus sectoare și așa a fost au spus de/de/sub/turi și așa s-a întâmplat

unii nu or să mai iasă nu s-a spus

va lipi urechea de ţevi şi va auzi şoaptele celor de la etaje

își continuă viețile împotriva tuturor interdicțiilor

puncte roșii lipicioase
nu mai au somn s-au pierdut pe hartă într-o expediție din groenlanda

și nici animale nu mai au cele de pază sau îndrumătorii

nu se mai trezesc din somn nu mai pot adormi sau dorm prea mult

visele împrumutate nu sunt rul/visele lor

strigă și taci strigă tocmai a început să viscolească

de acum
îngurgitări ale icnetelor

adăpostiți sub cearșafuri sub tot felul de corturi pentru sinistrați

citirea pe sărite a tablelor legii o dată încă o dată și fărâmiţarea lor cât să nu resimtă impactul

stridenţa tocurilor înfipte în pielea frunții

gîlgîitul apei în conducte un album live

cu mișcări smucite

ce urcă spre mansardă și mai sus de acoperiș sparg acoperișul

şi coboară pe vârfuri       

prea multă apă în urechi

stau sub zăpadă în corturi improvizate este cald și altfel

altfel la căldură

rumegi furia ca pe un sendviș rumegi și rumegi

nu putem pleca toți spre același loc și în același timp

unde nu vrem  rămânem.

2.
uneori vin seara

zgârîie în trecere pereţii producţia înainte de toate

înainte de tine înainte de toţi ce dorm la ora asta

vor să-şi omoare copiii după orele de muncă producţie de masă

îşi trag de sub ţeastă creierele ghicesc viitorul în ele când le despică

mânâncă şi beau înainte de asta desfac conservele pe ziare le mânjesc cu uleiuri

beau înainte de asta şi după amână totul se gândesc la plan şi la piese

noapte-zi rulează  producţia de masă.

 (Imaginile îi aparțin lui David Wojnarowicz.)

Deschiderile (revizitări critice)

Textele următoare intră la capitolul recuperări online ale unor lucruri care lăsate doar pe hârtie s-ar putea pierde.

 Debutul lui Ovia Herbert propune un peisaj tipografic avantajos chiar şi pentru un text prost: Deschiderile sunt un lung poem în- probabil- două părţi (Deschideri şi Refrene); invariabil, pe fiecare pagină sunt masate câteva rânduri la mansardă, câteva la subsol şi, la mijloc, un mare gol alb (în care zace, bănuiesc, poemul perfect). Textul lui Ovia Herbert, cu aspectul lui de fragment continuu, îşi poate semna începutul şi sfârşitul oricând, fapt care îl scuteşte de povara (şi atuurile) unei structuri. E o formulă de poezie "probabilistică", rizomatică, unde fragmentele afişează un mare grad de indeterminare, ce le face la infinit in-compatibile. Fiecare capsulă de versuri e dotată cu pauze lungi de respiraţie (în care, fizic, ori dai cu ochii de o sincopă tipografică, ori întorci pagina) şi, totuşi, poemul nu se sufocă. Dezavantajul acestei decizii e că textul va displăcea profund iubitorilor de organisme cu cap şi coadă. Parafrazând nişte titluri celebre, pot afirma că Deschiderile se bucură de aripa stângă şi de aripa dreaptă, dar că sublimul corp se află în amânare.

După ce studiez golul (cu antecedente în mallarmeeana pagină albă), constat că acesta nu pare să fie într-o relaţie tocmai gratuită cu plinul egal scrisul. Apar recipiente care învelesc golul: ganguri, ţevi, hrube, cabluri, canale- pe scurt, culoare care duc dinspre ceva spre altceva, care transportă. Aşa apare comunicarea în poezia-catacombă a lui Ovia Herbert. Transmiterea în celălalt, colonizarea aproapelui- când subiectul vede că nu mai e de trăit cu sine şi are nevoie de proteza celuialt. Depersonalizarea resuscitată de Ovia Herbert ca vestigiu al veacului modernist e simţită azi ca o deficienţă (sau prea mare eficienţă) a sinelui reuşind simultan ca, în plan estetic, ansamblul Rimbaud (cu Je est un autre) şi psihoza douămiistă românească să nu pară o sorcovă de doi lei. Eul dezertor, parazit, "implant" ori specular se transmite câteodată defectuos şi sacrificial: "îţi dau ce nu ai nevoie îmi dai ce te îngreunează", "o să-ţi fiu atât de aproape încât orice mişcare executată de tine mă va răni", "te adaugi în timp ce eu descresc". Se vorbeşte repetat, vicios ("insecta intră pe o ureche şi iese pe cealaltă/ singurul ei traseu ce-l repetă până îl invaţă", "urmează să se întâmple/ ceea ce ne-am dorit dintotdeauna"); adevărurile s-au spus în altă parte, la masa stăpânilor, într-un spaţiu cu acces oprit, numit probabil Închiderile. Se simte absenţa-prezenţa acelui mare adevăr, înmormântat în centrul paginii albe; totul s-a spus, acum asistăm la glose pe (efectiv) marginea totului, deci la definiţii circulare ("despre ce articulez este vorba/ şi despre ceea ce îmi scapă/ mai ales pauzele") şi negative ("dacă te-aş întreba o noapte ce ai vrea s-auzi/ de la mine/  n-ai spune/ poate este o maladie puternică/ sau un hiatus."). Vaga dispunere dialogică e de fapt o forţă monologică de tip Moebius, glasurile de "suburbii", străine şi excentrice, convergând rapid: "îngurgitez strigăte/ stridenţa tocurilor pe asfat/şi mă retrag în mijlocul camerei". Se caută "forme ale ieşirii" din sine/din sistem (sistemul- alţii, "bruiaje" pe care trebuie să le dreseze, ca să se "redreseze"). Şi aşa ajunge cineva întâi "un implant" ("nu vreau să te iau doar o clipă cu mine/ ci să-ţi fiu un implant") sau "bun de locuit", şi apoi îşi exercită în linişte vampirisme reparatorii ("nu mai caut sursa/ eşti pierdut/ în ceea ce eu construiesc"). Colonizarea celorlalţi îl face o proteză perfectă: "nu vreau să cred/ dar încă mă mişc mai bine de o mie de ori/ decât cel mai bun mecanism"- cu ireproşabilul bacovianism din "încă".

Aceste simple operaţiuni se petrec într-o poezie de o aparentă referenţialitate, nouăzecist-douămiistă, cu ţevi, demisoluri şi marijuanici, placată însă pe un etern şi modernist "vâjâit al creierului". Indefinibilul este marele retor al textului şi din indefinit în mai rău: "el: după cum ţi-am mai spus personajul principal al romanului iese din casă  închide uşa traversează şoseaua intră în piaţă îl pierd din vedere". S-a pierdut controlul eului, s-a pierdut din vedere, s-a transpus: "ies peşti din plasele trecătorilor şi încep să mă guste/ tot ce mi se ia îmi întunecă privirea". Singurul lucru credibil care se poate transmite e (din păcate sau din fericire) o himeră decapitată: "am cerul deasupra capului/ pot împinge în el degetul să se crape/ după un fum plec departe/ chiar în timpul săpăturilor din spatele pupilei/ surâd ca şi cum nimic nu mai e de pierdut/ nu mai vreau să înţeleg/ cel mai mult îmi place să mă uit de la această fereastră/ pentru că nu se vede nimic/ chiar dacă mă înalţ pe vârfuri". Ajungând în acest loc, îmi e destul de clar că Deschiderile lui Ovia Herbert duc altundeva decât spre maculatură.

(Teodora Dumitru, în revista Cultura, nr.52/2005)

Ovia Herbert este al patrulea poet pe care în acest moment, în volumul Deschiderile, îl surprind căutându-şi încă re-inventarea poeziei pentru sine. Firul de care a dat – undeva în apropierea “deschiderilor”, este “loc geometric poetic” încă impersonal, cumva direct originar-universal, dar tocmai de aceea spaţiul infra-real pe care îl deschide pretextul strategic al “drogului” (care nu este, totuşi, un exerciţiu existenţial la el) nu este explorat în puterea lui revelatoare pentru calea poetică. Este însă, o posibilitate distinctă din start. Iată: “tu: trecem dintr-un culoar în altul şi rămânem la intrare/ el: un spaţiu unde nu o să înveţi niciodată să intri deplin/ firimiturile te mulţumesc în câteva clipe. Eşti dus cu/ picioarele înainte/ tu: suntem la începutul unui gang mai vreau o/ respiraţie o gură
atât. Ce este în sticle nu mai îmi ajung/ setea o ating precum un organ întărit şi demachiat// nu vreau să cred dar încă mă mişc mai bine de o mie de ori/ decât cel mai bun mecanism”.

(Nina Vasile, în Biblioteca Bucureştilor, 2005)

el: am învăţat pe dinafară să duc mâna la gură şi înapoi un
rechizitoriu al gesturilor de acoperire. oprit. nu pot ieşi din
somnul de noapte şi se prelungeşte la nesfârşit într-o
geografie deformată a creierului când frica te transportă
dintr-un somn în altul
 
deschid în pereţi trape minuscule într-un halou al intrării
devin o pată mărită a liniştii
căci sunt atâtea care mă cheamă
şi la care niciodată nu o să mai ajung
 
despre ce articulez este vorba
şi despre ceea ce îmi scapă mai ales pauzele
unde apar călătorii ale somnului
şi altele de început ale vederii